, cum sta bine unui oras (afirmatie fara gluma sau ironie), trecand pe langa U.B.B., in parculetul de langa cladire, fara soare la ora asta, l-am vazut pe „Maradona”, pe un scaun pliant,
(rectific la o ora dupa ce am trecut pe langa locul cu pricina, ca, de fapt, era vorba de un fotoliu, acum neocupat…)
sezand, citind dintr-o carte cu coperti negre, vorbind… Nu era nimeni, fizic, langa el, asa ca am trecut ingradirea…
– Buna ziua, i-am spus, apropiindu-ma incet, deoarece a intrerupt comunicarea cu entitatea… M-a privit cu suspiciune, indreptandu-se pe scaunul langa care avea si „racheta” de tenis, care avea niste inflorituri ce aduceau a cruce…
Mi-a raspuns repezit, dar cu ton controlat, oarecum neincrezator:
– Buna ziua!
– Putem sta putin de vorba? Auzindu-mi intrebarea, s-a cuibarit mai tare in scaun si, ridicand un pic cartea de pe genunchi, aratandu-mi-o cu ambele maini, mi-a zis:
– Sunt ocupat!
– Imi cer scuze, daca deranjez… (m-am blocat)… Dupa 5 secunde am continuat, mai timid decat eram cand intrasem in spatiul acestui om… Macar, pot sa fac niste poze? Raspunsul lui, privindu-ma in fata, a fost:
– Nu-mi place!
– Bine, imi cer scuze pentru deranj… Sanatate, Doamne ajuta, i-am spus, gatuit de emotie…
– Doamne ajuta, mi-a raspuns, linistindu-se, incepand sa vorbeasca, din nou, cu cine stia el, in timp ce eu m-am intors pe trotuar…
Mi-a ramas in minte paltonul lung, negru, ca o sutana de preot, fata lunga, palida, imprejmuita de un par lung, carunt, ondulat, trupul costeliv si privirea nesigura…
