Umbra lui… – ntpromo
Dintre ultimele...
  • Google @ Yahoo… Se pare ca aceasta companie globala, A(na)lfhabet... se transforma in Yahoo, care nu-si mai revine din lupta cu spam-ul... Acum o luna, serverul meu de…
  • ABBA – pentru totdeauna… ...ca nu exista sentimente mai mari transmise de ei... ..., dar eu vreau woman in the midnight... :)
  • Inima franta…   ...dar, exista si o rezolvare... ...mai vedem... :
  • Spre casa, cu un… Vila"Elisabeta"&Taverna. "Transilvania"(Alba-Iulia). Am plecat incet, incet din Maramures spre casa. Pe drum am hotarat sa facem o mica "oprire" de o noapte la Alba-Iulia. Hotelul…
  • „Lostrita”-Hotel Restaurant Inainte de a parasii zona aceasta(Maramuresul), am "rupt" din timpul de drum pentru a vizita o alta locatie superba. In momentul in care am vrut…
pe drum... Și pe mândra nicidecum...

Umbra lui…

…nu, nu Mircea, nu la Cozia… Umbra mea la Cetatea Șoimoș…

14.45 – am parcat pe o stradă lăturalnică și m-am uitat spre Lună… Era deasupra Cetății. Am aprins o țigară și, preț de un minut m-am întrebat dacă-s în stare… Hotărât, cu țigara în mână, am închis mașina.

De acolo nu vedeam cetatea…

Am traversat un pod. Mașinile vâjâiau și din față și din spate. Drumul către cărăruie era destul de periculos. Ajuns la cărare, m-am îmbărbătat. Era 14.50.

În fața mea era un om cu o bâtă în mâna stângă, însoțit de un câine. Am trecut de el, în timp ce abordase cărarea cu pietre. Era mai scurtă, după cum îmi dădeam seama. Începând urcușul vioi, m-am uitat la câine… 4×4 😊.

Bine, mi-am zis, se vede pilonul indicator, nu mai e mult… Pe dracu’, după zece metri de urcat pieptiș, fără să-mi reglez respirația, inima mea voia să ajungă la cetate înaintea mea… Am făcut o pauză, după ce mi-am dat jos îmbrăcămintea de iarnă… M-am așezat gâfâind și am făcut o poză către vale…

Mâinile îmi tremurau si gâfâiam ca o locomotivă cu aburi care urca către Băuțari… În treacăt, mi-am pus întrebarea dacă intervenea cineva, în caz de urgență. Jos am văzut numărul SALVAMONT-ului, așa că m-am liniștit… 😛

La vreo 2 minute de cerc incomplet de respirație, m-am ridicat și am pornit… O ușoară tremurătură în picioare mi-a adus aminte de CNP… Am privit către Luna, din nou… Cu o respirație relativ controlată, mi-am pus pieptul paralel cu solul, împingându-mi genunchii cu mâinile, la fiecare pas… Un sfert s-a dus, mai am un pic…

După încă 45-50 de pași chinuiți, am făcut a doua pauză… Deși plecasem în regim controlat, am început să gâfâi din nou… Mi-am înjurat inconștienta fumatului înainte de urcuș…

Pauză! Mă uitam în jur după ajutor, în caz că mi se făcea rău… Doar tineri vioi și voioși, care coborau… Mi-am dat jos căciula și mi-am frecat țeasta. Părul era ud, ceafa îmi era rece… Vântul bătea, în vale mașinile treceau, păsări zburau în văzduh… Hooo, ai luat-o razna?

La vreo 50 de metri în sus se vedea indicatorul vertical de zona acces. Până acolo, am dat doar de niște pietre vopsite, care indicau traseul… Lângă ele am făcut cele doua popasuri…

Cu un oftat zgomotos, m-am ridicat în picioare. Parcă erau de cauciuc. Bine, măcar, că nu mai gâfâiam. Ultima țintă!

A treia pauză, după ce încăpățănata mea de inimă voia să-mi iasă prin plămâni. În dreapta mea, pe marginea unui hău, o ea blondă și un el brunet, stăteau de vorbă, arzându-și fețele la soare… Păreau îndrăgostiți de cel mult două săptămâni, după prezentările, în parte, pe care și le făceau… M-am așezat și io cu fața la soare, gâfâind și uitându-mă în vale.

Oare or ști copiii ăștia să mă resusciteze, m-am întrebat. Îmi venea să mă las pe spate, să privesc cerul. Gâfâiam cât se poate de zgomotos, poate deranjându-i. Apoi nu mi-a mai păsat fiindcă începeam să-mi dobândesc du-te-vino’ul regulat al cutiei toracice, în timp ce îmi măsuram pulsul… Cam 30 de bătăi în 15 secunde…

M-am ridicat în genunchi, simțind apa zăpezii topite de acum câteva zile cum îmi înmuia blugii… Ultima parte, mi-am spus, cea mai ușoară. Ridicându-mă pe piesele de cauciuc, atașate corpului meu, m-am trezit icnind. Am făcut și ultimii 20 de (kilo)metri până la indicator… 🙂

Apoi iacă-t-o acolo. Dovada că nu vă mint. Era cu mine. Umbra mea. „Hello shadow”, i-am spus, „thanks for watching me”… Am început să râd în gând, acompaniat de idioțenia mea… Noi doi am reușit! M-am uitat la ceasul telefonului, punându-mi ochelarii. Era 15.15. 25 de minute cu tot cu pauze. Voinicule!

Măriți și citiți cu atenție, e interesant. La poalele acestei Golgote era ceva asemănător, dar nu se mai vedea scrisul. M-am bucurat că aici am aflat cam ce a-e și va fi această cetate😊

Iar de aici, doar poze:

Bine’nțeles că pozele’s mai multe, am și’n interior, dar amărâtu’ ăsta de WP nu le-a încărcat în bibliotecă, că’s prea mari… Hai să mai încerc…

Între ziduri erau niște copilandrii care cântau, acompaniați de o chitară… Când am apărut eu, s-au oprit, speriați, probabil de aspectul meu chinuit de efort. M-am făcut că nu-i bag în seamă, pozând încolo și încoace… În treizeci de secunde, au început să sporovăiască… Mai ales fetișcanele, care se uitau uimite la vreo 2-3 cascadori, cățărați pe turnul cetății, lângă drapel… Mă întrebam cum au ajuns acolo… Mi-am dat seama în 2 minute că au făcut echilibristică pe grinzile superioare ale pereților…

Am pozat cam tot ce se putea. Dacă vreți să vedeți cu ochii voștri, respirând aerul de la înălțimea cetății, dați o fugă, merită.

Când am pozat cetatea „din spate”, talentul meu fotografic a început să se rățoiască la mine, fără soare în obiectiv-fără soare în obiectiv! L-am băgat în seamă și am luat-o la picior către vale. Eram pe culmea cu numele satului, care mai ținea vreo 16 kilometri, preț de aproape șase ore la pas. N-aveam poftă să-mi încerc rezistența în asemenea hal. În plus, era 15.35. Trebuia să mă întorc.

Pășind ca o fantomă, abia îndoindu-mi genunchii de cauciuc, pe iarba încă umedă, nu m-am putut abține să nu fac o poză unei râme de tren, din vale, chiar dacă aveam soarele în față…

Ajuns la poalele dealului, am privit înapoi. Distanță mică până la cetate, dar un drum atât de lung… 🙂

Am ajuns la mașină la 15.50. Aventura mea durase o oră, 20 de mililitri de transpirație si 27 de procente din bateria telefonului. Mi-am aprins o țigară, am luat premeditatul de RedBull din mașina și am privit peste capota către Lună. Era doar ea, cetatea nu se vedea, așa cum știți că v-am spus la început.

Am terminat țigara, energizantul și m-am împins în mașină. Am pornit-o, iar când am apăsat ambreiajul, glezna și gamba, cu tot cu genunchiul stâng, mi-au mărturisit că a fost un chin. Și nu vorbeau doar în numele lor… Nu am băgat cauciucul în seamă și am întors mașina. Tot drumul înapoi am avut Soarele în față și Luna în spate.

(publicat în 21 februarie)

Despre postmaster

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate * *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ultimele articole
%d blogeri au apreciat: